Ce ati dori sa imi transmiteti?

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

The lake house - James Patterson - Traducere

Prolog
INVIEREA

     In spital, undeva in Maryland.
   La ora 11 seara, Dr. Ethan Kane se tara pe coridorul colorat in albastru si gri spre un lift privat. Mintea ii era plina de imagini ale mortii si suferintei, dar si progres, mare progres ce ar schimba lumea. 
   O tanara si familiara asistenta a trecut pe coridor si l-a salutat defensiv cand s-a apropiat de el. Ea avea o pasiune pentru Dr. Kane si nu era singura. 
  - Doctore, a spus ea, inca lucrezi. 
  - Esther, du-te acasa acum. Te rog, i-a zis Ethan Kane, prefacandu-se preocupat si grijuliu, ceea ce nu putea fi mai departe de adevar. El o considera inferioara in toate felurile, incluzand faptul ca este femeie.
   El era de asemenea epuizat de la un maraton chirurgical: 5 operatii majore intr-o zi. Liftul cobori in sfarsit, usile s-au deschis si a intrat inauntru.
  - Noapte bune, Esther, i-a spus, si i-a aratat dintii sai foarte albi intr-un zambet, dar fara a fi insotit de reala caldura, pentru ca nu exista asa ceva in el. 
   Si-a indreptat trupul inalt si a trecut mana obosit prin parul lui lung si blond, a curatat ochelarii cu rama sarmoasa pe haina de laborator. El s-a frecat la ochi inainte sa-i puna la loc, coborand la subsol. 
   Inca un lucru de verificat...mereu inca un lucru de facut.  
   A facut o multime de pasi rapizi pana la o usa de otel gros si a deschis-o cu palma mainii sale.
   A intrat in atmosfera rece si intunecata din camera de depozitare de la subsol. Un miros intepator l-a lovit.
   Acolo, situate pe un rand de paturi duble mobile, erau sase corpuri dezbracate. Patru barbati, doua femei, toti in adolescenta lor tarzie, in jur de 20 de ani. Fiecare a fost in moarte cerebrala, de bun augur, dar fiecare a servit unei cauze nobile, unui scop inalt. Bratarile de plastic de pe incheieturile mainilor spuneau DONATOR.
  - Voi faceti lumea un loc mai bun, a soptit Kane cand a trecut pe langa cadavre. Ganditi-va la asta.
   Dr. Kane a traversat incaperea si a impins o alta usa de otel, o copie exacta a primeia. De data asta era mai mult decat un miros intepator, el fiind intampinat de un val de aer fierbinte mistuitor, de vuietul asurzitor al focului si mirosul inconfundabil al mortii.
   Toate cele trei incineratoare mergeau in seara asta. Doi dintre portarii de noapte, cu trupurile lor puternice, lucratoare, pline de murdarie si sudoare, l-au privit pe Dr. Kane cand a intrat in camera de culoare fumurie. Barbatii au dat cu respect din cap, dar ochii lor aratau frica.
  - Haideti sa marim ritmul, domnilor. Asta dureaza prea mult, Kane striga.
  - Sa mergem, sa mergem! Sunteti platiti sa faceti aceasta munca. Prea bine.
   Se uita la corpul gol al unei femei tinere ce era intins pe podea. Ea era blonda, frumoasa ca o cantareata sau actrita. Portarii au avut treaba cu ea. De aceea lucrau peste program, nu-i asa?
   Paturile mobile au fost puse intr-un colt, cum ar fi cosurile de cumparaturi  aruncate intr-o parcare la un supermarchet. Un fel de spectacol. Infernal, pentru a fi sigur.
   In timp ce privea, unul dintre muncitorii plini de sudoare misca cu o paleta corpul unui barbat tanar, iar ceilalti deschideau usa grea de sticla a unui cuptor. Impreuna au impins, bagat, alunecat corpul in foc de parca era o pizza. 
   Flacarile s-au potolit pentru o clipa, apoi de indata ce hamalii au blocat usa, infernul a ars din nou. Camera de incinerare era numita "retorta". Fiecare retorta ardea la 3.600 de grade si dura putin peste 15 minute sa transforme trupul unui om in cenusa.
   Pentru Dr. Kane, aceasta insemna un lucru: nicio dovada a ceea ce s-a intamplat la spital. Nicio dovada a Invierii.
  - Mariti ritmul, a tipat din nou. Ardeti cadavrele!
  Donorii.